Teatrul Național ”Mihai Eminescu”: 100 ani de la fondare

Chişinău, 21 iun. /MOLDPRES/. Pe 6 octombrie se vor împlini 100 de ani de la înființarea Teatrului Național ”Mihai Eminescu” (TNME) cu statut de teatru național. Înființarea instituției a fost influențată de mai multe inițiative venite din partea unor personalități ale culturii române și a unor instituții de cultură. Subiectul zilei de astăzi este despre anul 1940, teatrul în vreme de război, informează MOLDPRES.

Solicitat de agenție, Petru Hadârcă, directorul TNME, a menționat că în iunie 1940, în baza protocoalelor secrete ale Pactului Molotov-Ribbentrop, Armata Sovietică trece Nistrul și instalează hotarul pe râul Prut. Oamenii au fost luați prin surprindere, puțini erau conștienți de realitățile regimului sovietic. Ofensiva noii puteri se derula masiv la toate nivelurile: pe de o parte, NKVD-ul intenta dosare, aresta și condamna la moarte și la închisoare pe cei declarați „dușmani ai poporului”, pe de altă parte, propaganda se declanșase în forță, ocupând scenele, catedrele, instituțiile de învățământ și cultură.

Potrivit sursei citate, în august 1940, la Chișinău a venit în turneu trupa Teatrului Moldovenesc „M. Gorki”, din Tiraspol. În sala ”Express” (acolo unde până nu demult a fost Filarmonica), s-au jucat spectacolele muzical-dramatice ”Kotovski” de Iurie Dold, ”Haiducii” de Ivan Rom-Lebedev, ”Pământul” de N. Virta, ”Liubovi Iarovaia” de K. Treniov și un colaj de cântece și dansuri, numit „piesa muzicală” ”Când se coace poama”. Limba din scenă era similară cu cea din cronica ziarului „Moldova soțialistă”: ”Înșet se distiide zanavesu teatrului și înaintea zriteliului se arată o cartină ninunată. Toți cilenii colectivului joacă roliurile diine... Cânteșele arată însuflețirea șeia cu care era cuprinși haidușii:

Măi, țărane, de la câmpuri,

Îi destul cât ai răbdat!

E gârlețu ori oticu –

Dăi în cap lui șel bogat!”.

”Publicul a fost șocat nu doar de limbaj, de conținutul repertorial, dar și de nivelul artistic. Chișinăul era un oraș de provincie, dar un oraș care reușise să-și cultive timp de douăzeci de ani o categorie numeroasă de spectatori de teatru care gândeau liber și erau pregătiți și educați prin teatrul românesc, rusesc și evreiesc. Deși se afirma că trupa de la Tiraspol reprezintă școala sovietică a teatrului realist al lui C. Stanislavski, spectacolele erau departe de exigențele celebrei școli de artă, ale cărei principii erau împărtășite pe scena Teatrului Național românesc de Maria Cosmacevscaia. Spectatorii de atunci își mai aminteau bineînțeles prestația actorilor celebri ai teatrelor românești, precum și faimoasele turnee ale Teatrului evreiesc din Vilno sau cele două memorabile turnee ale Teatrului de Artă din Moscova cu trupa de la Praga”,  a precizat Petru Hadârcă.  

În toamna lui 1940, a subliniat directorul TNME, comisarii comuniști decid să organizeze un concurs pentru înființarea unui Teatru Moldovenesc la Chișinău. În trupă au fost angajați foștii actori ai Teatrului Național românesc: Ion Câmpeanu, Ion Cherbis, Penelopa Georgescu-Antonova, Alexandru Baltaga, Vladimir Nani și absolventul facultății de dramă al Conservatorului românesc ”Unirea” din Chișinău, discipolul Mariei Cosmacevscaia, tânărul Eugeniu Ureche. Celebra și mult respectata Maria Cosmacevscaia, rusoaica ce învățase româna la perfecție ca să joace pe scena naționalului românesc, se pare că nu împărtășea optimismul tinerilor. Nici n-a încercat să se înscrie în trupa teatrului sovietic. Avea alte principii estetice și mai ales nu înțelegea cum și-ar putea schimonosi limba.

Întâmplarea (sau poate nu) a făcut ca Eugeniu Ureche să ajungă la Moscova, ca reprezentant al artiștilor din nou înființata Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, alături de cântărețul Petru Căldăraru și pianista Eugenia Revzo, chiar în decembrie 1940. Au fost cazați în prestigiosul hotel ”Moskva”, în apropiere de Kremlin. Au vizionat mai multe spectacole la Teatrele Bolșoi și Stanislavski. Tânărul Eugeniu Ureche nu putea să nu rămână impresionat de cele văzute, avea un reper artistic al artei sovietice de înaltă valoare, sentimentele de admirație față de cultura acestei țări erau sincere. La întoarcere a fost inclus în spectacolele ”Scripca huțulului” și ”Nunta lui Figaro”.

”La Chișinău, limba fusese transformată în câmp și armă de luptă. Autoritățile au decis că limba română în varianta ei literară, a scriitorilor clasici era un produs al spiritului burghez, o limbă de salon a oligarhilor de la Bucureşti, era limba dușmanilor de clasă. Cei care au pledat pentru ea au fost eliminați, adică s-a curățat terenul pentru viitorul luminos: Nicolae Costenco, Mihail Curicheru, Emil Gane, Boris Baidan au fost condamnați la ani grei de GULAG. Profesorul Eremia Cecan și sociologul Petre Ştefănucă au fost condamnați la moarte, fiind acuzați de „românofobie”, „fascism”, „antisovietism” pentru atitudinea lor categorică împotriva teoriei de moldovenizare și introducere a alfabetului rusesc. Au fost împușcați toți cei care făceau parte din redacția Radio Chișinău. Unii n-au rezistat presiunilor și s-au sinucis  - ziaristul Dumitru Remenco, cunoscutul pedagog, fost director al Liceului „Mihai Eminescu” din Chişinău, Alexandru Ouatu ș.a. În condiţii neelucidate a murit renumitul compozitor Mihail Berezovschi. Teatrul este nu numai o artă a emoțiilor și a inteligenței, teatrul este un organism viu și sensibil. Într-o realitate de coșmar, privat de libertate, despuiat de tradiția trecutului, scufundat în avalanșa urii necruțătoare de clasă, teatrul se zbate împreună cu publicul său în căutarea unui reper spiritual, unui fir de speranță”, a mai spus Petru Hadârcă.