Teatrul Național ”Mihai Eminescu”: 100 ani de la fondare

Chişinău, 5 iul. /MOLDPRES/. Pe 6 octombrie se vor împlini 100 de ani de la înființarea Teatrului Național ”Mihai Eminescu” (TNME) cu statut de teatru național. Deschiderea instituției a fost influențată de mai multe inițiative venite din partea unor personalități ale culturii române și a unor instituții de cultură. Subiectul zilei de astăzi este despre teatrul în vremea stalinistă, informează MOLDPRES.

Solicitat de agenție, Petru Hadârcă, directorul TNME, a menționat că cel de-al Doilea Război Mondial a adus moarte, foame și boli, a nenorocit milioane de vieți. Iar după împărțirea sferelor de influență între învingători, o parte din populația Europei a fost sacrificată regimului comunist de la Moscova.

Potrivit sursei citate, în august 1944, la Chișinău au revenit actorii care se refugiaseră pe teritoriul URSS. În 1943, o parte dintre ei reluaseră activitatea artistică în orașul Marî, capitala Turkmenistanului. Prezentau un concert teatralizat cu muzică și dansuri, despre viața fericită a satului moldovenesc „Din iunie până în iunie”. Tot acolo au început repetițiile la spectacolul „Haiducii” de Rom-Lebedev, din repertoriul vechi. Anume cu acest spectacol, în 1944, la Chișinău și-a reluat activitatea teatrul moldovenesc sovietic. Au jucat în Teatrul Express, ulterior sediul Filarmonicii. Scenografia și rolul central erau realizate de Eugeniu Ureche, artistul cu facultate românească, discipolul Mariei Cosmacevscaia. Fiind căsătorit cu actrița și coregrafa Ecaterina Iasnițcaia, Eugeniu Ureche se refugiase împreună cu actorii sovietici în URSS. După încheierea războiului, deși părinții săi plecaseră în România, la Craiova, el n-a mai avut de ales – era cetățean al URSS, era captiv al regimului comunist din Moldova sovietică. Cronica din Moldova Socialistă lăuda talentul lui Eugeniu Ureche, dar dezaproba limba vorbită în scenă: „Păcat că dicția lasă de dorit.”

”E greu să înțelegem prin ce au trecut oamenii în acele timpuri. În perioada refugiului, Ureche aflase ce înseamnă raiul sovietic, nu din ziare, ci din experiența proprie. Despre aceste experiențe a mărturisit foarte târziu, în anii '90. Regretatul academician, Leonid Cemortan, a consemnat o parte din aceste confesiuni în monografia pe care i-a consacrat-o. A aflat de la actor că, în 1943, ajuns în gara din Marî, un coleg ar fi descoperit un vagon cu deținuți, în care se afla Alexandru Werner și alți actori ruși din Chișinău. Eugeniu Ureche și-a mărturisit groaza și frica pe care le-a purtat cu sine mulți ani la rând: atunci a înțeles cât de diabolic este regimul. Or, Alexandru Werner fusese printre cei care, în 1940, își exprimase public entuziasmul față de noua putere. Ureche a mai înțeles că din momentul în care aflase despre condamnarea artiștilor ruși, devenea și el un potențial suspect pentru autoritățile sovietice. Frica l-a urmărit mereu. Trăia cu sentimentul că fiecare mesaj, primit de la părinții săi din Craiova, pune în pericol nu doar siguranța proprie, dar și pe cea a soției și a copilului, așa că nu a putut păstra niciuna”, a precizat directorul TNME.

Repertoriul teatrului în perioada 1944–1950, cu excepția unor piese de autori clasici ruși, a subliniat Petru Hadârcă, era format din texte dramatice traduse, cele mai multe de o valoare artistică modestă. În 1945, s-a montat reprezentația muzical-dramatică „În văile Moldovei”, după un text de Leonid Corneanu și Iacob Cutcovețki, despre viața fericită a țăranilor din Moldova sovietică. Sinistru, căci au urmat anii 46-47, foametea cumplită. Chiar și textele din dramaturgia clasică universală se aflau sub regim de teroare. Atmosfera în domeniul artei teatrale a devenit deosebit de încordată după adoptarea Hotărârii Comitetului Central al Partidului Comunist bolșevic din URSS, din 26 august 1946, prin care teatrele erau acuzate de faptul că prezentau piese traduse din dramaturgia străină, care ar fi putut „să otrăvească conștiința cetățenilor cu idei dăunătoare societății sovietice”. Autoritățile de  la Chișinău, la rândul lor, într-o ședință din 6 octombrie 1946, au acuzat teatrul că „spectacolele prezentate sunt slabe sub aspect ideologic și politic”. Abia în 1949 a fost montat un text dramatic scris în limba română, numită, evident, limba moldovenească. Era piesa „Lumina”, de Andrei Lupan, despre lupta țăranilor colhoznici împotriva chiaburilor. 

”Teatrul este nu numai o artă a emoțiilor și a inteligenței, teatrul este un organism viu și sensibil. Într-o realitate de coșmar, privat de libertate, despuiat de tradiția trecutului, scufundat în avalanșa urii necruțătoare de clasă, teatrul se zbate împreună cu publicul său în căutarea unui reper spiritual, unui fir de speranță”, a mai spus Petru Hadârcă.