Teatrul Național ”Mihai Eminescu”: 100 ani de la fondare

Chişinău, 13 iul. /MOLDPRES/. Pe 6 octombrie se vor împlini 100 de ani de la înființarea Teatrului Național ”Mihai Eminescu” (TNME) cu statut de teatru național. Deschiderea instituției a fost influențată de mai multe inițiative venite din partea unor personalități ale culturii române și a unor instituții de cultură. Subiectul zilei de astăzi este intitulat ”Personajele lui Lenin și Stalin în timpul foametei și deportărilor”, informează MOLDPRES.  

Solicitat de agenție, directorul TNME, Petru Hadârcă, a menționat că în toamna anului 1947, Teatrul Moldovenesc a montat ”Curanții Kremlinului”, anume așa s-a numit în limba impusă de autoritățile bolșevice, piesa lui Nicolae Pogodin. Ulterior, după moartea lui Stalin, după reforma ortografică din 1957, acest text avea să fie inclus în istoria oficială cu titlul ”Orologiul Kremlinului”.

Potrivit sursei citate, spectacolul era un act de mare importanță ideologică. Impunea o dublă responsabilitate: politică, în primul rând, și apoi, regizorală. Boris Zahava, regizor și profesor cu mare autoritate la Moscova, a venit la Chișinău pentru a supraveghea montarea realizată de Victor Gherlac. S-a lucrat mult, mai ales cu cei doi actori care urmau să-i întruchipeze pe Lenin și Stalin – Chiril Știrbu și Mefodie Apostolov. După premieră, în presă au apărut cronici solemne despre succesul și victoria ideologică și artistică a teatrului. Dar, odată cu venirea lui Hrușciov, istoria oficială sovietică, din nou avea să fie cenzurată. De data aceasta de imaginea lui Stalin. Așa că personajul lui Lenin, în interpretarea lui Știrbu, avea să fie amplificat, în schimb, prestația lui Apostolov în rolul lui Stalin a fost dată uitării. Ziarul ”Moldova Socialistă” scria pe atunci: „Când, Kuranții cântă ”Internaționala”, da pe fonul Kremlinului stă Iosif Visarionovici Stalin, iar în fundul scenei se vede chipul lui Vladimir Ilici îngândurat la masa de lucru, când tovarășul Stalin spune despre biruința țării noastre, în sală toți se scoală și cu aplodismente furtunoase salută momentul ista. Spectatorii pleacă din sala teatrului cu întipărire mare despre piesa văzută.” Unii interpretează acest pasaj ca pe o dovadă de succes artistic și admirație a spectatorilor față de conducătorii partidului.

”Încerc să mă pun în pielea spectatorilor de atunci, din acea sală. Și simt că îmi îngheață sângele în vene. Oare cineva ar fi putut să nu se ridice în picioare, oare cineva ar fi putut să nu aplaude? Câți dintre cei care aplaudă fac parte din nomenclatura de partid cinică și ghiftuită? Câți dintre acești spectatori au simțit spectrul morții în casa lor, chiar în această primăvară a anului 1947? Câți dintre ei au supraviețuit disperați acelui coșmar numit foamete, în care au văzut cum mor sub ochii lor mama și tata, frați și surori, vecini, prieteni, câți poartă în suflet jalea și remușcarea pentru iadul din care abia au ieșit? Simt un ghem în stomac... Lacrimile nu au voie să curgă... Pun lacăt izvorului și... aplaud... Kuranții  Kremlinului îmi sparg timpanele: aplaud în ritm cu ceilalți... Acești spectatori încă nu știu, sărmanii, că urmează alți ani de coșmar, cu valuri de deportări în 49 și 51. Această sală de teatru nu mai este un spațiu al libertății și creației, această sală de teatru este o colivie, o închisoare, în care actori și spectatori sunt niște mecanisme dirijate de o singură voință - cea a fricii. Vor trece anii, Stalin va fi demolat de pe piedestal, tot de ai săi, dar frica, frica s-a înrădăcinat adânc în sufletul acelor spectatori. Și noi, copiii născuți din acea generație, am moștenit-o fără să vrem, chiar dacă nu am fost în acea sală”, a constatat directorul TNME.

În primăvara ceea, a precizat Petru Hadârcă, pe scena teatrului moldovenesc s-a montat comedia „O nuntă la Malinovka”, calificată de istoria teatrală la categoria succese artistice și de public. În anul următor, teatrul a plecat în turneu la Odesa. Iar în martie 1949, a fost montată piesa lui Andrei Lupan „Lumina”. Cu aceasta trebuia să înceapă cultura și literatura vorbitorilor de limbă română de la est de Prut.  ”Moldova Socialistă” de atunci scria că „Lumina îi o piesă despre nașterea colhozului. Se deschid în fața oamenilor perspective largi de dezvoltare, drum spre trai îmbelșugat”. „Mânie și ură stârnește în sufletul spectatorului chipul culacului Stropșa. Șiret și lacom, plin de răutate, el uneltește crime împotriva orânduielii colhoznice.”  Mânia și ura erau sentimentele etalate și cultivate la nivel de politică oficială. Mila și compasiunea te făceau complici cu dușmanul de clasă.

”Această politică determina și cheia estetică a artei teatrale: patosul era nota dominantă în viziunea regizorală. Iar teatrul oferea modele exemplare de mânie și ură intransigentă față de oricine nu este cu Partidul și modele de bucurie, și cânt, și chiot, și veselie generate de Partidul Zeu. În iunie 1949, Teatrul moldovenesc de operă și dramă din Chișinău are un turneu la Cernăuți. Iar în iulie, 35 796 de oameni, dintre care 11 899 de copii, din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească au fost deportați în vagoane de vite în Siberia. Teatrul este nu numai o artă a emoțiilor și a inteligenței, teatrul este un organism viu și sensibil. Într-o realitate de coșmar, privat de libertate, despuiat de tradiția trecutului, scufundat în avalanșa urii necruțătoare de clasă, teatrul devine o colivie, în care actori și spectatori sunt niște mecanisme dirijate  de o singură voință - cea a fricii”, a mai spus Petru Hadârcă.  

Pentru realizarea acestui material autorul s-a documentat din: Igor Cașu, ”Dușmanul de clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956”, Chișinău, 2014; Iurie Colesnic, ”Geneza Teatrului Național, 1818–1960 (O cronică)”,  Chișinău, 2016; Dmitrii Prilepov, ”Teatrul moldovenesc muzical-dramatic de stat „A.S. Pușkin”, decorat cu ordinul „Drapelul Roșu de Muncă”,  Chișinău, 1970; Leonid Cemortan „Actorul Eugeniu Ureche”, 2005;”Molodva Socialistă” din 16.11.1947 și din 5.04.1949.