Teatrul Național ”Mihai Eminescu”: 100 ani de la fondare

Chişinău, 3 aug. /MOLDPRES/. Pe 6 octombrie se vor împlini 100 de ani de la înființarea Teatrului Național ”Mihai Eminescu” (TNME) cu statut de teatru național. Deschiderea instituției a fost influențată de mai multe inițiative venite din partea unor personalități ale culturii române și a unor instituții de cultură. Subiectul zilei de astăzi este intitulat ”Clădirea Teatrului Național „Mihai Eminescu” – un templu al artei, din anii ’30”, informează MOLDPRES. 

Solicitat de agenție, directorul TNME, Petru Hadârcă a menționat că anul 1953 a rămas în memoria oamenilor din Uniunea Sovietică drept anul în care a murit Stalin. Tot în acest an, autoritățile comuniste și-au impus calendarul ideologic în viața și istoria teatrală. A fost sărbătorită cu mare fast aniversarea a 20-a a teatrului moldovenesc din Tiraspol. Din acest moment, în spațiul public și în mediul academic, va fi promovată fără drept de contestare teza potrivit căreia istoria teatrului profesionist de limbă română (numită evident moldovenească), din Chișinău, a început la Tiraspol. Astfel, vorbitorii de limba română de la est de Prut învățau că sunt „popor moldovenesc”, care, până în 40, n-a avut nici alfabet, nici scris, nici literatură, nici teatru, nici cultură. În anii dezghețului hrușciovist, pe scenă vor reveni treptat autorii clasici români din Principatul Moldovei, ei vor avea dreptul să fie și moldoveni, și români în același timp, dar istoria spectacolelor și artei teatrale românești va rămâne o temă interzisă în spațiul public, până în 1990.

Potrivit sursei citate, istoria falsă a fost înrădăcinată în mentalul colectiv prin aniversări fastuoase la fiecare zece ani: 63, 73... în 83 - a fost marcat jubileul. În 1954, Teatrul muzical-dramatic moldovenesc a trecut în sediu nou, în edificiul în care își desfășoară activitatea până în prezent. A fost un alt subiect de manipulare și perpetuare a unor informații false, pe care unii preferă să le vehiculeze și astăzi. Se afirma eronat că „după război, special pentru teatru s-a construit un sediu nou”. Sediul într-adevăr era nou, numai că fusese construit în 1931-1933, și era conceput ca un spațiu multifuncțional pentru un Palat Cultural, cu sală de spectacole, săli de bibliotecă și pinacotecă. În anul 1943 au fost instalate ușile, ferestrele și două panouri în basorelief, care decorau holul de la intrare. Istoriografia oficială a prezentat construcția ca pe o realizare a arhitecților sovietici. Arhitecta și cercetătoarea Tamara Nesterov, doctor în științe, a analizat proiectele elaborate după război și a constatat că atunci s-a făcut numai adaptarea construcției existente la necesitățile unui teatru și au fost proiectate elementele de design interior și exterior”.

”Stilul neoclasic al Palatului Cultural s-a pliat perfect concepțiilor despre arhitectură, promovate în perioada stalinistă, ilustrate de celebra frază a lui Anatoli Lunacearski: „poporul sovietic are dreptul la coloane”.  Analizând volumele și dimensiunile clădirii, Tamara Nesterov consideră că este unul dintre cele mai frumoase edificii ale Chișinăului care se înscrie în proporțiile de aur ale arhitecturii. Și astăzi clădirea aceasta impresionează prin monumentalitatea sa. Dar ne putem imagina ce simțeau spectatorii anului 1954: scăpați de foamete și deportări, forțați să se înghesuie prin cămine și apartamente strâmte, atunci când treceau pragul acestui teatru, fără îndoială că rămâneau fascinați de frumusețea și bogăția interioarelor și mai ales de spațiile largi”, a constatat Petru Hadârcă.

Senzația că au pătruns într-un minunat palat al artelor, a subliniat în continuare directorul TNME, era probabil uimitoare: foaierele îmbrăcate în marmoră, pășeau pe parchetul lucios adus din Austria, urcau treptele scării de marmoră, iar sala îmbrăcată în catifea roșie era inundată de lumina ce se proiecta jucăuș prin mărgelele de cristal al unui imens candelabru. Privirile spectatorilor, sclipind de admirație erau hipnotizate de acest centru luminos, marcă a luxului, contrast izbitor cu viața lor cotidiană.

”Candelabrul era centrul unei hore de băieți și fete, tablou imens, pictat pe o pânză ce acoperea plafonul, creând iluzia unei fresce bisericești. Era executat cu multă măiestrie de pictorii scenografi Leonid Grigorașenco, Constantin Lodzeiski și Anatolie Șubin. Chipurile fetelor și băieților, prinși în horă radiau bucurie și încredere, reprezentau imaginea oficială a poporului sovietic, cel mai fericit din lume. Spectatorii își ridicau ochii spre acel tablou minunat și bogat și, probabil, uitau de înghesuiala din transport, de lipsa de locuințe, de senzația de foame și frică, care îi mai urmărea încă, și sperau la viitorul luminos. Spectatorii se simțeau într-un adevărat templu, un templu al artei. Când se deschidea cortina, publicul era pregătit, credea în miracol. Teatrul este o artă a emoțiilor și a inteligenței, care se trăiește aievea și are puterea de a trezi spiritul și de a uni inimile”, a mai spus Petru Hadârcă.

Pentru realizarea acestui material, autorul s-a documentat din următoarele surse: acte și documente păstrate în Arhivele Naționale ale României și Moldovei, studiile și cercetările Tamarei Nesterov, doctor în științe.