Teatrul Național ”Mihai Eminescu”: 100 ani de la fondare

Chişinău, 16 aug. /MOLDPRES/. Pe 6 octombrie se vor împlini 100 de ani de la înființarea Teatrului Național ”Mihai Eminescu” (TNME) cu statut de teatru național. Deschiderea instituției a fost influențată de mai multe inițiative venite din partea unor personalități ale culturii române și a unor instituții de cultură. Subiectul zilei de astăzi este intitulat ”Anul 1957 – o nouă bătălie pentru teatrul românesc la Chișinău”, informează MOLDPRES. 

Solicitat de agenție, directorul TNME, Petru Hadârcă a menționat că până în 1957, când a fost înființat Teatrul din Bălți, scena de la Chișinău, alături de un singur post de radio și presa scrisă, erau singurele platforme publice de răspândire a informației și de promovare a culturii. Cucerirea dreptului la utilizarea limbii române literare și la operele scriitorilor clasici în spațiul public a fost rezultatul victoriei repurtate de grupul de intelectuali comuniști, din aripa basarabeană (reprezentați de Emilian Bucov și Andrei Lupan), asupra grupului celor veniți din Transnistria (în frunte cu Ion Canna), care impuseseră până atunci o limbă schimonosită în bază de cuvântelnice. Și din nou, teatrul a devenit un loc de bătălie pentru dreptul la rostirea literară a limbii române, care însemna și dreptul la identitate.

Potrivit sursei citate, un document important, care reflectă schimbarea concepțiilor și pozițiilor adoptate de autorități în problema limbii române literare și a scriitorilor clasici, este materialul semnat de Andrei Lupan, publicat la 24 martie 1957, în ziarul ”Cultura Moldovei”, document care este și un ecou al rezistenței opuse de vechea gardă a oamenilor de cultură formați în spațiul din Republica Autonomă Moldovenească, față de recunoașterea autorilor clasici și mai ales față de rostirea literară a limbii române.

”La ora publicării, Andrei Lupan era una dintre cele mai influente persoane în domeniul culturii, deputat în Sovietul Suprem al URSS, iar în următorul an - secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din URSS, ceea ce transforma orice text semnat de el în directivă obligatorie. De la înălțimea funcțiilor deținute, autorul reproșează regizorilor-șefi din teatrele din RSSM că promovează un repertoriu slab, „rupt de dramaturgia clasică și sovietică moldovenească”, și îi acuză de faptul că întârzie să monteze texte ale scriitorilor clasici moldoveni. În special era vizat tovarășul Gherlac, care spunea Lupan: „ține și teatrul nostru de stat la nivelul înapoierii sale personale”. Făcând o analiză detaliată a repertoriului, Andrei Lupan condamnă spectacolele „ieftine și ușoare” și recomandă o serie de texte din dramaturgia clasică românească, în care este inclus și Delavrancea. El recomanda pentru montare următoarele texte: ”Răzvan și Vidra” de B.P. Hasdeu, ”Despot-vodă”, ”Ovidiu” și ”Fântâna Blanduziei” de V. Alecsandri, ”Luceafărul” de M. Eminescu, „Apus de soare” și ”Viforul” de B.Ș. Delavrancea și ”Moartea lui Lermontov” de C. Stamati-Ciurea, a precizat directorul TNME.

Și tot în acel articol, subliniază Petru Hadârcă, se punea problema culturii lingvistice a actorilor – era, probabil, pentru prima dată când despre aceasta se vorbea deschis la nivelul unei tribune oficiale. „Unul din cele mai mari neajunsuri ale activului actorilor în teatrul moldovenesc este, fără îndoială, joasa cultură a limbii, nu numai din punctul de vedere al pronunțării, dar și al frazei literare, al corectitudinii gramaticale. Acest neajuns care este în stare să compromită orice teatru care se respectă, la noi este privit nu numai cu îngăduință, dar și cu autoîmpăcare”, scria Andrei Lupan. Este o distanță radicală între atmosfera anilor imediat de după război și dezghețul hrușciovist. Întrucât rezistența față de utilizarea și cultivarea limbii moldovenești îngrijite era mare, Andrei Lupan forțează nota, vizând inclusiv monștrii sacri ai scenei, care erau fără îndoială talentați, dar neglijau cu desăvârșire rostirea și pronunția literară, considerată tradiție a teatrului de la Tiraspol.

”Vizând-o direct pe una dintre cele mai talentate și frumoase actrițe din teatru, Lupan a pus degetul pe rană, citez: „în toată bogata sa viață scenică, a recitat ea măcar un vers din Eminescu, Alecsandri, Donici, Mateevici, măcar un fragment din Creangă, Hasdeu și alții? Știe dumneaei măcar două-trei pagini din literatura aceasta, care face mândria norodului și fără de care nu poate crește un artist al norodului? Își poate cineva închipui un artist rus care nu citește și nu cunoaște operele lui Pușkin, Ostrovski, Nekrasov, Gorki, Maiakovski?”. Acest text a fost un semnal pentru mulți intelectuali că a venit momentul în care se poate insista și se pot promova cu mai mult curaj operele artistice cu caracter național. Acest reviriment în domeniul culturii ar fi fost imposibil fără generația scriitorilor și oamenilor de cultură care s-au format în perioada interbelică în școlile și universitățile române și în sălile de teatru românesc. În scenă aceștia au fost: Eugeniu Ureche, Iosif Leveanu, Vsevolod Anghel, Valeriu Cupcea, Constanța Târțău și alții.  Se pare că o consecință directă a acestui articol combativ a fost decizia lui Victor Gherlac, prim-regizor al teatrului, de a monta „Ovidiu” de Vasile Alecsandri. Teatrul este o artă a emoțiilor și a inteligenței, care se trăiește pe viu și are puterea de a trezi spiritul și de a uni inimi”, a mai spus Petru Hadârcă.

Surse documentare: Iurie Colesnic, ”Geneza Teatrului Național din Chișinău” (1818-1960), Cartier, 2016; Igor Cașu, ”Revoluția silențioasă: revizuirea identității naționale în Moldova Sovietică la apogeul „dezghețului” lui Hrușciov”, în ”Plural”, vol. 3, nr. 1, 2015.