Ciocnirea civilizațiilor. Frontul de est (2)

Civilizația ortodoxă clădită de Constantinopol  a avut o puternică amprentă imperială. Cultura bizantină a constituit matricea civilizației ortodoxe, iar Biserica din Constantinopol a fost un instrument important al Imperiului Bizantin. Însă Moscova, iar mai apoi Rusia, au imprimat acestei culturi un puternic și dominant accent imperial. Erodarea apoi și căderea Constantinopolului au stimulat apariția la cnejii moscoviți a  poftelor imense de a-și lărgi posesiunile. Evident că la început era vorba doar de interese pentru resurse. Apoi, resursele devin complementare, măreția și puterea trecând pe primul plan. Căderea Constantinopolului la 1453 a deschis calea spre noi cuceriri, iar sentimentele imperiale ale Moscovei capătă proporții.

Un stimulent suplimentar a fost faptul că Ivan al III-lea s-a căsătorit cu moştenitoarea Paleologilor, ultimii împăraţi greci ai Constantinopolului, dobândind un atu important în sprijinul ideii că Moscova ar fi „a treia Romă”, oraş etern, succesorul autentic al Romei şi Constantinopolului. În urma unor legende populare, mitul celei de-a „Treia Rome” a fost răspândit în rândul ruşilor de rând, devenind o axiomă.

Mitul rolului mesianic al poporului rus a fost promovat cu insistență de Biserică și a prins rădăcini adânci în conștiința rușilor. În 1508 călugărul din Pskov Filotei a scris o scrisoare către marele cneaz în care există un pasaj cu caracter programatic: „Să știți, împărat cuvios [țar], că toate imperiile aparținând religiei creștine ortodoxe sunt acum unite în imperiul vostru: sunteți singurul împărat al creștinilor din întreaga lume ... Toate imperiile creștine sunt unite în imperiul vostru. După tine, așteptăm Imperiul care nu va avea sfârșit ... Două Rome au căzut, dar a treia rămâne și nu va mai fi al patrulea. "

Sentimentul de exclusivitate a ortodoxiei ruse a fost insistent promovat  la rang de Biserică conducătoare în timpul patriarhului Nikon (el a ajuns la acest rang în 1652). Patriarhul rus ţinea legătura cu patriarhul din Constantinopol şi dorea ca Biserica Rusă să joace un rol de frunte în ortodoxie, rol pe care ei nu-l mai puteau juca, aflându-se sub jugul otoman.  Reforma lui Nikon a contribuit la o contopire a viselor de măreție imperială promovate atât de Biserică cât și de țarii ruși. De acum înainte, prioritatea indestructibilă a politicii rusești este expansiunea și nici un țar, nici un conducător sovietic sau post-sovietic n-au deviat de la acest proiect gigantic.

Petru cel Mare al Rusiei a salvat națiunea sa de înapoierea seculară de tip asiatic și a europenizat în cel mai strălucit mod  țara sa. Petru s-a deosebit radical de predecesorii săi, cu excepția unui lucru. A rămas fidel doctrinei imperiale și a îmbrăcat-o într-o formă elegantă de politică de stat. Adică el conferă imperialismului mistico-religios o amprentă politico-militară modernă.

Dincolo de marile cuceriri obținute sub conducerea sa, Petru a lăsat un testament  care a fost respectat cu strictețe de către toți urmașii săi, indiferent de culoare ideologică. Iată doar un pasaj din acest document definitoriu pentru politica rusească: «Întreținerea națiunii rusești într-o stare de război perpetuă, pentru a menține soldatul brav și mereu în formă. El nu trebuie lăsat să se odihnească decât pentru ameliorarea finanțelor statului. A face astfel încât pacea să fie utilă războiului și războiul păcii, în interesul expansiunii teritoriale și al creșterii prosperității Rusiei».

Petru cel Mare a lărgit în permanență granițele rusești, a subjugat popoare și a nimicit culturi. Măreția imperială devine singura valoare care este cultivată atât la curtea împăratului, cât și în rândul oamenilor  simpli. Imperialismul de la Petru înainte devine politică națională a velicorușilor.

În testamentul său Petru  descrie strategii de dominație europeană și mondială. Iată un pasaj semnificativ din acest document:  «Trebuie stabilită dinainte o predominanță universală  printr-un fel de regalitate sau de supremație sacerdotală. Suedia dezmembrată, Persia învinsă, Polonia subjugată, Turcia cucerită, armatele noastre reunite, Marea Neagră și Marea Baltică păzite de către vasele noastre, iar apoi trebuie propus separat și în cel mai mare secret curților de la Versailles și Viena împărțirea imperiilor universale. Dacă una dintre acestea acceptă, ceea ce este vital, trebuie să ne folosim de ea pentru a o nimici pe cealaltă și apoi o vom distruge pe cea care va rămâne, începând o luptă pe viață și pe moarte. Astfel poate fi subjugată Europa și acest lucru trebuie înfăptuit».

Acest document a fost o sursă de inspirație și un manual de imperialism pentru toți urmașii împăratului Petru, de la Ecaterina cea Mare la Vladimir Putin. Pas cu pas, țarii ruși au anexat cu ajutorul războaielor sângeroase peste o sută de popoare, majoritatea din ele fiind asimilate. În est și sud Imperiul Rus nu s-a lovit de o rezistență consistentă, deoarece popoarele cotropite se aflau la o etapă mai întârziată a dezvoltării lor istorice. Însă sensul ascuns al cuceririlor din est avea să fie înțeles mai târziu, atunci când în aceste teritorii au fost descoperite și exploatate uriașe zăcăminte de gaze și petrol.

Totuși, tentația irezistibilă a rușilor a fost Europa. După extinderea Rusiei pe două continente, de la Atlantic la Pacific, a fost adoptată stema Rusiei care reprezenta vulturul bicefal. Dar, pe parcursul întregii istorii  ochiul drept era mai ager, mai direct orientat pe potențiala pradă bogată - Europa. De aici și numeroasele războaie împotriva Turciei, tendința de a cuceri Balcanii și stăpâni strâmtorile Bosfor și Dardanele, războaiele cu Prusia, Austro-Ungaria, Franța, Suedia.

Și politica externă a dictatorului bolșevic Iosif Stalin era îndreptată spre noi cuceriri din teritoriul bătrânului continent. Finlanda, Polonia, o parte din fosta Austro-Ungarie și o parte din România au fost acaparate de Moscova la diferite etape, iar cireașa de pe tort a fost crearea după cel de-al Doilea Război Mondial a lagărului socialist în care a fost incorporată toată Europa de Est. Astfel a fost creată o mostră inedită de neocolonialism de tip comunist. Iată că marele bolnav al  Europei, încet-încet, se transformă într-un stăpân  al unei importante părți a continentului.

În toți acești ani în Rusia s-au schimbat  guvernări, s-au perindat regimuri dictatoriale cu unele  semi-liberale, s-a modificat retorica de la agresiv imperialistă la una nocivă, ambalată într-un fals internaționalism proletar. Însă esența imperialismului rusesc nu s-a schimbat de patru secole. El a afectat grav mentalități, a generat experiențe monstruoase și inginerii sociale diabolice. 

Va urma