Descoperă Moldova cu #MOLDPRES: Stanislav Duduciuc – marinar, jurnalist, sculptor şi fotograf naturalist

Stanislav Duduciuc este probabil cel mai cunoscut fotograf al naturii din Republica Moldova. Peisajele uimitoare din Codrii Moldovei, o colecţie impunătoare de vieţuitoare, surprinse de arma fotografică cu o iscusinţă şi artistism deosebit, o pensiune de familie, unde sunt bineveniţi toţi cei care vor să se refugieze în pădure de stresul urban, toate cu o aură nemaipomenită de talent, frumuseţe, patimă, profesionalism şi un mare drag de ţară.

Stanislav Duduciuc: Sunt din sudul Moldovei, de la Cahul.  După școala medie, am făcut studiile la Școala Superioară de Marină Civilă din Baku (Azerbaidjan), specialitatea pilot de navă maritimă.

În 1983, sunt deja absolventul Facultății de ziaristică la Universitatea de Stat din Moldova. Mai mulţi ani am fost corespondent al Agenţiei de presă a Uniunii Sovietice, filiala de la Chişinău (ATEM). Dar pe unde nu m-ar fi purtat soarta, am avut o mare atracţie pentru natură. Şi întotdeauna am ştiut că bătrâneţile mele o să fie în pădure.

Rar aşa dragoste şi pasiune pentru tot ce e viu, neprotejat, dependent de mila omului şi progresul tehnic, cum găseşti la Stanislav Duduciuc. Dar asta oficial, pentru că pentru toţi apropiaţii el e Nea’Stan. Vesel, interesant, optimist, artistic, spiritual, ospitalier şi cu un rar har de a povesti. Sub un ram de codru verde tot ai sta să-l asculţi.

Stanislav Duduciuc: Dragostea de natură vine din copilărie. Hoinăreala pe coclauri mi-a adus și câștiguri. Citind totul despre viața păsărilor și animalelor sălbatice, am memorizat: coțofana iubește totul ce strălucește, or, cotrobăind curios prin cuiburi am găsit odată o lentilă de la ochelari și un cercel de aur. După o discuție serioasă cu părinții, că mă învinuiau de furt, mama a vândut cercelul unui  stomatolog evreu din Cahul,  iar din bani mi-a cumpărat o cămașă cu buline albastre. Atunci am înțeles că natura trebuie iubită, pentru că poți fi în câștig.

Despre fotografie Nea’Stan poate vorbi la nesfârşit. În aşa fel că şi cel care habar nu are de aparatul de fotografiat, devine interesat.

Stanislav Duduciuc: În anul trei, la Facultatea de ziaristică de la USM, am procurat primul aparat foto, o pușcă cu obiectiv, identică cu cea din filmul cu desene animate „O vacanţă în Prostokvaşino”. Banii pe scula fotografică au fost câștigați, muncind vara în detașamentul studențesc. Deja înarmat și primind o veste că cineva zărise în pădurea Trușenilor un vultur-șoricar, nu mă prezint la examenul de filosofie, plecând haihui să caut vulturul. Trei zile nu a știut nimeni de mine, în schimb la cămin m-am întors cu tolba plină cu fotografii.

Vulturul-șoricar a fost prima mea fotografie de natură, tot el mi-a adus și un șir de probleme, pentru că un an de zile tot am dat examenul la filosofie. Din 1980 până în prezent, am în arhivă peste opt milioane de poze, capturi vânate prin Moldova, Ucraina, Belarus, România, Rusia.

Maestrul Stanislav Duduciuc ştie toate expresiile de chip (nu ştiu dacă poţi să le zici de faţă), or, altfel spus le „cunoaşte după cătătură” pe toate modelele fotografiilor sale. Le ştie năravurile şi caracterul, ştie cel mai bine de ce au nevoie şi de ce trebuie ferite, unde trebuie încurajate sau motivate. Parcă ar vorbi de fiinţe cu intelect, deşi el anume aşa şi consideră că animalele şi păsările sunt mult mai înţelepte decât oamenii. Şi el rămâne un înverşunat duşman al braconierilor, cărora le strică relele intenţii în toate măsurile posibile.

Stanislav Duduciuc: Nişte ani în urmă, am avut un caz, care şi acum îmi stă în minte şi nu ştiu dacă o să-l pot uita vreodată. După o hoardă de vânători am dat de un căprior încă cu cordon ombilical, care se vede era proaspăt fătat, iar mama lui a fost ucisă. În disperare, l-am adus acasă, pentru că vedeam că e viu, dar nu ştiam ce să-i fac. Împreună cu soţia Parascovia, am fost vreme îndelungată tot ce vrei pentru acest prunc al pădurii, l-am hrănit din biberon, l-am îngrijit, l-am păzit de rele, iar la o anumită vârstă, atunci când încep a li se schimba coarnele, i-am dat liber în pădure. Fără, însă, a-i închide drumul înapoi. Adică, putea să se întoarcă când vrea, avea calea liberă şi hrănitoarea plină.

Căpriorul Miţu (aşa l-am numit) încă multă vreme s-a zbenguit prin codru, unde de fapt este mediul lui firesc, iar periodic venea acasă şi ne vizita, ca pe un fel de părinţi. Numai că, la un moment dat, vizitele au contenit. Aş vrea să cred că-i este bine undeva, în altă parte, dar ştiind situaţia, înclin să cred că a fost şi împuşcat, şi mâncat. Păcat.

„Omul pădurii”, Stanislav Duduciuc, este omul pasiunii. El ştie ce vrea, dar şi ce-i place. Şi pentru asta Nea’Stan nu are oprelişte. După o viaţă şi carieră furtunoasă, el ştie sigur cum ar vrea să fie apusul acestora. Şi toate acestea sunt frumoase şi pot fi date ca exemplu.

Stanislav Duduciuc: Totul ce am făcut a fost pentru a-mi potoli vrerea pasiunii. Niciodată nu m-am gândit la expoziții, concursuri, albume. Trecut la pensie, special mi-am procurat o casă de vacanță la poalele pădurii. Aici mi-am amenajat o cantină pentru păsărici și alte viețuitoare ale pădurii. Ani la rând, mi-am împărțit pensia modestă de 2100 de lei (puţin peste o sută de euro), cu trăitoarele pădurii, procurându-le pentru sezonul rece hrană. Semințe de floarea-soarelui, mere, porumb, nuci. Grație faptului că au de mâncare, pentru  moment, în preajma casei de vacanță cuibăresc circa 25 de specii din familia zburătoarelor. Vin la cantina din pădure mistreții, ciutele, bursucii, vulpea.

Cu veverițele am niște relații aparte. Le-am însușit feleșagul și acum obțin poze foarte haioase. Pozele postate pe pagina mea de Facebook au fost apreciate și de aici au pornit diferite oferte: din București a venit propunerea de a edita o carte pentru copii unde eroul principal va fi zbânțuitul de Veverel. Din Italia a parvenit o solicitare de a colabora cu o revistă despre natură. Am o sumedenie de invitații de a colabora cu multe cluburi foto din Sofia, Viena, Minsk, Kiev, Vladivostok.

Stanislav Duduciuc, mai puţin cunoscut în Moldova, este deja un nume de referinţă în lume. Şi este apreciat, probabil, pentru că toate proiectele sale sunt aidoma unor copii ai săi. Cărora le dă viaţă, îi iubeşte, îi preţuieşte şi niciodată nu poate alege unul favorit.

Stanislav Duduciuc: Care poză ar fi mai aproape de suflet? Cred că toate, fiindcă fotografia de natură e meserie aparte care cere răbdare, cunoștințe vaste despre fotomodelul ce-l prezinți, pregătire fizică, scule speciale și multă dragoste. O poză pusă pe matrice cere și foarte mult timp de pregătire. Uneori statul la pândă în cort durează zile, săptămâni și asta uneori la 40 de grade căldură, ori invers, pe un frig de refuză să muncească și aparatul foto. Hoinăreala pe coclauri mai e și cu întâlniri și peripeții neprevăzute. Au fost de toate. Întâlniri față-n față cu ciurda de mistreți, atac neașteptat din partea bufniței și a vulturului, șerpi încolătăciți pe picior, căderi din luntre cu tot cu aparataj.

Protagonistul materialului nostru are un CV de invidiat. Cu de toate. Are ceea, la ce alţii nici n-au sperat. Maestrul Duduciuc însă nu se grăbeşte să facă bilanţuri, pentru că raţionamentele lui sunt cu bătaie lungă, planuri şi proiecte noi.

Stanislav Duduciuc: Ce visuri am? Să-mi ademenesc soția şi s-o conving că merită de dat trei mii de euro pentru a procura un aparat foto Canon R6. Sper să izbutesc, căci am o soție înțelegătoare iar eu am o putere de convingere de invidiat. Ce planuri? Zilele acestea, bunul meu prieten, cunoscutul colecționar, Petru Costin mi-a dăruit din colecția sa o minune de mașinărie, folosită de cercetașii militari pentru a se deplasa pe apă neobservat, set de nota zece și pentru un fotograf-naturalist la fotografiatul păsăretului acvatic. Așa că sunt în pregătiri pentru o drumeție spre lacul Beleu (Slobozia Mare, Cahul), apoi spre Delta Dunării (Sulina, România), dar şi editarea cărții "Dincolo de tăcerea naturii".

A scrie o carte pentru un veritabil om de artă şi cu drag de tot ce frumos, dar şi neobişnuit, este de fapt un apogeu al unei cariere de mare valoare şi consistenţă. Un fel de Cartea Vieţii. Şi această carte semnată de Stanislav Duduciuc ar fi un exemplu.

Stanislav Duduciuc: Cartea o văd cu povestiri și întâmplări reale despre viața zburătoarelor și a animalelor sălbatice din zona țării noastre, însoțite cu fotografii din arhiva mea.

Dacă au fost puţine cele enumerate mai sus, trebuie de ştiut că Nea’Stan este şi sculptor.

Stanislav Duduciuc: O altă pasiune - sculptura provocată de dragostea și hoinăritul prin natură. Întors din drumeții, mereu aduceam acasă o rădăcină, o ramură interesantă pe care după o vrajă cu dalta o transformam într-un chip haios, personaj din povești. Cu timpul au apărut și gânduri mai serioase. Am încercat să-mi expun gândurile în forme mai inedite, experimentând cu diferite esențe - lemn mai tare, mai moale. În prezent lucrez mai mult în lemn de stejar.

În 2019 mi-a venit ideea să organizez o tabără de sculptură. Invitând la Condrița câțiva artiști plastici notorii ca Dumitru Verdianu, sculptor basarabean trecut cu traiul la Viena, maeștrii Ion Zderciuc, Mihai Damian din Moldova, Nicolae-Ovidiu Popa, Laurențiu Mogoșanu din România, Tabăra Internațională de sculptură în piatră s-a bucurat de succes. După, la rugămintea și cu susținerea financiară a celor de la Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) și a Guvernului Elveției, am fost organizatorul a două ediții ale Taberei Internaționale de sculptură la Ciuciulea, Glodeni.

Pe 20 august curent va urma ediția a treia a Taberei Internaționale de sculptură în lemn "Ciuciulea, vatră de legende", finanțată iarăși de cei de la PNUD. În sculptură sunt un autodidact și e o pasiune ce-mi ocupă și-mi înfrumusețează timpul oferit de Domnul de la ieșirea la pensie încoace.

Corespondent Lilia Grubîi; Foto Andrei Mardari